Au trecut 58 de ani de când au început, timid, călătoria vieţii în doi. Ea a plecat prima. În linişte, cu demnitate, aşa cum i-a fost şi destinul. „Presimt că ne vom întâlni curând, eu cu Marioara mea. Nu ne stă bine să fim prea mult timp despărţiţi“, scria, înainte să plece la drumul cel lung, învăţătorul din Brădeşti.
Aşezaţi pe o bancă, uşor înclinaţi unul spre celălalt, cei doi dascăli zâmbesc mulţumiţi. Lângă ei, celelalte trei generaţii: copiii, nepoţii şi prima strănepoată. Au reuşit: au o familie frumoasă, care a rămas unită. „Amândoi au fost învăţători. Gheorghe şi Marioara Luţă. Au trăit bucurii, dar şi necazuri, au trecut printr-un război, dar viaţa lor a fost un model pentru toţi cei care i-au cunoscut. În Bihor, au făcut apostolat într-o comună în care nu era nimic. Tata, pe unde trecea, era «domnul învăţător». Mama a fost şi ea un dascăl de excepţie şi, în acelaşi timp, s-a ocupat de noi şi de copiii noştri, şi de nepoţi“, povesteşte Doina Ştirbu, fosta profesoară de limba română, privind fotografia alb-negru, făcută cu mulţi ani în urmă. „Nici nu-mi vine să cred că nu mai sunt. Amintirea lor este atât de puternică, învăţămintele lor atât de vii, încât parcă ar fi şi azi aici, cu noi“, adaugă încet, cu tristeţe. Se scuză apoi şi iese din cameră. Se întoarce câteva minute mai târziu, cu un teanc de manuscrise. Le aşază pe masă şi deschide primul volum: „Profesor Gheorghe Luţă – Încrustări pe răbojul vieţii. Întâmplări, fapte, oameni, idei“. „Tata a vrut să-şi scrie memoriile. A scris despre tot, despre război, despre menirea lui de dascăl, despre noi, despre mama, mai ales despre mama…“, continuă ea.
„Reconstitui prin ceaţa amintirii câteva fragmente trăite“
Sunt trei. Un scris de mână, clar, cuminte, ca un desen liniar, ordonat. Răsfoieşte ultimul volum şi se opreşte la întâmplare: „24 iunie 1995 – Ziua de Sânziene. Astăzi împlinesc 82 de ani (…). Vârsta înaintată nu mă sperie şi cei care încearcă să ignore dulceaţa timpului ce trece greşesc. Îmbătrânim câte puţin în fiecare zi. De fiecare dată când îmi revăd fotografiile făcute odinioară, cu diferite ocazii, simt o uşoară strângere de inimă. Astăzi mă simt onorat că sunt aşa cum sunt: pleşuv, cu încreţituri pe frunte, cu câteva pete maronii pe mâini şi pe faţă, inerente vârstei biologice, dar cu facultăţile mintale întregi“. Fata dascălului Gheorghe Luţă, la rândul său profesoară, acum în retragere, se opreşte din lectură. Încearcă să-şi controleze emoţiile şi răsfoieşte grăbit, haotic foile manuscrisului. Se suceşte în scaun, ca şi cum ar căuta un sprijin. Se mai linişteşte puţin şi citeşte alt fragment.
Răscrucea vieţii
10 noiembrie 1994: „Cel mai zguduitor din cursul vieţii mele. Fiindcă, aşa cum spune Eschil, «suntem cenuşă şi umbră. Pe toţi ne aşteaptă aceeaşi noapte şi toţi trebuie să mergem o singură dată, mai devreme sau mai târziu, pe drumul morţii. Da, ştiu că naşterea, iubirea şi moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viaţa omeneasc㻓. „Aici scrie de mama“, spune profesoara de română. „Acum 82 de ani se năştea într-o casă modestă cu două camere din comuna Drănic cel de-al cincilea copil al lui Tata Ghiţă şi al Babii Ioana, denumită de nepoţi şi strănepoţi Mama Bună. (…) Timp de 57 de ani, cea care mă îmbrăţişa şi-mi ura prima «La mulţi ani!» era Marioara mea scumpă. Nu credeam, cu un an în urmă, că se va stinge din viaţă aşa curând, lăsându-mă singur. Doamne, ce spectacol stupid e viaţa!“.
Pentru el, soţia era partenerul desăvârşit. Se înţelegeau din priviri, n-aveau nevoie de vorbe multe. «Mamina e centrul familiei noastre», zicea tata, «către Mamina duc toate drumurile, către sufletul cu adevărat mare al dânsei, la focul căruia ni le-am încălzit şi noi, de când ne ştim, pe ale noastre»“.
Cu gândul la familie
Fata învăţătorului Luţă dă pagini după pagini. „S-au iubit tare mult! Şi s-au respectat şi admirat, indiferent de vârstă. Uite, aici, în jurnal, a scris dintr-o epistolă de-a Maminei, de când era internată la Bucureşti: «Şi acum, când e victimă pentru prima dată a unei boli care ar putea avea urmări grave, e preocupată mereu de grija că nu ne-ar mai putea ajuta, că nu ne-ar mai putea fi de folos. Nici o umbră de egoism! Cum mai poate, în zilele noastre, să existe atâta dăruire, atâta bunătate şi puritate?». Câteva rânduri mai departe: „26 august 1986 – «Dragă George şi dragi copii, nimic deosebit aici; numai că mă îngrijorează faptul că şederea mea se prelungeşte şi nu ştiu cum o să vă descurcaţi. Nu mă gândesc decât la faptul că vor începe cursurile şcolare. Felicia nu va mai putea să stea cu Iulia. În acest caz, Camelia să-i pregătească de seara îmbrăcămintea pentru a doua zi. Când te duci la lapte, să o laşi culcată şi să-i spui să stea în pat până te întorci. George, te rog să fii liniştit, calm, să nu te enervezi şi, mai ales, să ai încredere în mai bine. …În rest, n-am nevoie de nimic. Mi-e dor de toţi şi aş vrea să fiu în mijlocul vostru. Vă rog să aveţi grijă de Iulia, că e cea mai micuţă şi mai neştiutoare“.
Femeie şi bărbat
Zâmbeşte. „Aşa era Mamina. Până în ultimele momente s-a gândit la ceilalţi. A fost un om puternic şi a dus multe. De multe ori, nici nu ne dădeam seama cât de greu îi era, pentru că nu ne-o imaginam altfel. Iar tata… dacă nu-l cunoşti, manuscrisul acesta spune tot… despre el, despre cum gândea, despre preocupări, despre valori“. Se opreşte la alt paragraf şi citeşte din nou: „M-am întrebat adesea: de ce se schimbă temperamental atât de mult oamenii pe măsură ce îmbătrânesc, încât devin atât de ursuzi şi chinuitori? Mă refer la persoana mea şi mai puţin la a soţiei. Bănuiesc că bărbaţii şi femeile îmbătrânesc diferit. E nedrept, dar aşa se întâmplă întotdeauna. O femeie vede cum îi apar primele riduri şi cum carnea îşi pierde din prospeţime şi duritate, dar bărbatul ei arată încă bine. Trebuie să fie foarte greu de suportat pentru femei această suferinţă la gândul că îmbătrânesc, neputinţa de a împiedica aceasta prea devreme. Se gândesc femeile, cumva, să prindă o tinereţe eternă pe care nici Dumnezeu şi nici un chirurg nu le-o pot dărui? Presupun că se întâmplă aşa pentru că viaţa nu e uşoară şi pentru că, pe măsură ce creştem şi înaintăm în vârstă, ea devine mai aspră, mai grea pentru femei şi pentru că ea, femeia, datorită sensibilităţii dăruite de natură, pune totul la inimă, se consumă sufleteşte, suferă mai mult“.
Construită pe devotament şi iubire
Din fotografia îngălbenită de timp de pe masă, cei doi soţi privesc unul zâmbind, altul liniştit către fotograf, cu umerii sprijiniţi uşor unul de celălalt. Aşa cum au făcut în viaţă. „După cum am recunoscut adesea, eu cu soţia mea, având aceeaşi vocaţie de a fi educatori, am avut o căsnicie ca puţine altele. O familie adevărată în care cei doi parteneri s-au simţit predestinaţi şi indispensabili unul altuia şi de neînlocuit. Aşa ne-a fost soarta, poate – comuniune sufletească rară, căutându-ne prin imensa lume până ne-am găsit la… Işalniţa. …O astfel de căsnicie este, cred, la fel de rară ca o operă de artă. S-a spus că dragostea cea fierbinte, de la început, nu ţine cât lumea. La noi, văpaia dragostei n-a fost o stare excepţională, ci una normală. A durat o viaţă întreagă fiindcă a fost clădită nu la întâmplare, ci pe sinceritate, pe devotament, pe iubire şi jertfă. N-aş vrea să expun o banalitate, dar, dacă mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune să aleg, înfăţişându-mi de la început şi suferinţa cu care-aş plăti bucuriile, eu tot pe Marioara Roman aş alege-o (…). «La om totul trebuie să fie frumos, de la haine până la suflet», găsesc undeva spusele lui Anton Cehov. În ceea ce ne priveşte, ne-am comportat aidoma pentru a corespunde acestei cerinţe. Nu pot afirma că în anii existenţei noastre am fost foarte fericiţi. Nu am fost nici fericiţi, nici nefericiţi. Am dus o viaţă echitabilă – asta a fost tot“.
